Într-un episod recent al podcastului realizat de Mercori, Mihaela Neagu, cunoscută în spațiul public drept „regina contractelor cu statul”, a formulat o observație aproape trecută cu vederea, deși consecințele ei pot fi majore pentru piața construcțiilor din România. Ea a detaliat un mecanism prin care guvernul condus de Recep Tayyip Erdogan asigură un sprijin direct companiilor turcești atunci când acestea câștigă contracte în afara granițelor țării.
Conform explicațiilor oferite de Mihaela Neagu, logica acestui sprijin pornește de la obiectivul de a încuraja exporturile și intrările de valută în Turcia. Astfel, firmele turcești care derulează lucrări în străinătate și transferă în țară sume importante de bani sunt ulterior recompensate financiar. Neagu a arătat că, în situația în care o companie câștigă un contract în România și repatriază în Turcia 100 de milioane de euro, statul îi rambursează 5 milioane de euro, prin intermediul unei agenții create special pentru această schemă. Prin urmare, aceste societăți beneficiază, în mod efectiv, de subvenții directe pentru activitatea lor externă.
Odată ce sunt analizate valorile deja rulate, dimensiunea fenomenului devine evidentă. Potrivit Mihaelei Neagu, doar din contractele derulate în România, companii precum Nurol, Gulermak, Makyol sau Ictas ar fi repatriat peste 10 miliarde de euro, ceea ce, prin aplicarea procentului de 5%, ar însemna ajutoare de stat de ordinul sutelor de milioane de euro plătite de Ankara. În consecință, Neagu formulează o întrebare cheie: dacă firmele primesc înapoi 5% din sumele transferate, nu își creează astfel posibilitatea de a depune la licitațiile din România oferte mult mai mici decât competitorii români sau europeni, care nu au acces la astfel de facilități?
Ca atare, în contextul în care criteriul dominant în atribuirea contractelor rămâne „prețul cel mai mic”, acest plus financiar structural poate clarifica de ce firmele turcești au ajuns să domine marile proiecte de infrastructură ale României. Din perspectiva Mihaelei Neagu, rezultatul direct este că, în asemenea condiții de piață, pentru constructorii români competiția devine aproape imposibilă. Ea califică situația drept un caz clasic de concurență neloială, care, în opinia sa, este tolerată de instituțiile statului român.
În final, acest presupus monopol construit pe baza subvențiilor de la Ankara produce un efect suplimentar: avantajează firmele turcești care, după cum a mai fost semnalat anterior, nu ar alimenta aproape deloc bugetul României. Criticii avertizează că, prin acest mecanism, România ajunge să susțină indirect o politică externă de sprijin economic a guvernului Erdogan, în timp ce câștigurile pentru economia locală rămân, în viziunea lor, disproporționat de mici.
